La începuturi, schiul era folosit de oamenii din Scandinavia şi nordul Rusiei pentru a se deplasa pe suprafaţa zăpezii fără să se afunde sau să-i ajute la vânătoare.

Cea mai veche placă de schi se spune că ar data de acum 4500 de ani şi se află în Suedia, dar după unii cercetători, care invocă desenele de pe pereţii unor peşteri, ar data cu mult înaintea acestei perioade menţionate mai sus.

În trecut, schiurile erau făcute din lemn, dar odată cu trecerea timpului forma şi dimensiunile s-au modificat, precum şi materialul din care sunt fabricate.
S-au modificat, de asemenea, modul de fixare al bocancului şi mai apoi al clăparului. Pionieri în descoperirea acestor instrumente şi procedee de lunecare sunt consideraţi norvegienii, care au mai inventat prin secolul XVIII telescaunul, unul din principalele mijloace de urcare pe pârtii.

Primul concurs de schi a fost organizat pe la începutul anilor 1800 şi a cuprins sărituri cu schiurile şi un fel de cross pe schiuri comparabil cu schiul fond din zilele noastre precum şi schi alpin, care prin probele spectaculoase face atât de îndrăgit acest sport.

Schiul s-a răspândit în Europa prin anii 1900, dar el a „explodat" după cel de-al doilea Război Mondial.

Prima Olimpiadă de Iarnă s-a desfăşurat în Franţa la Chamonix (1924), şi a avut probe de sărituri cu schiurile, schi fond, combinata nordică şi biatlon.

Cine nu a alunecat pe zapadă cu schiurile pierde senzaţii unice: foşnetul zăpezii şi viteza de alunecare fac inima să bată din ce în ce mai tare, priveliştea te umple de energie, şi chiar dacă vântul te loveşte în faţă, frigul îţi muşcă obrajii şi fulgii de zăpadă te înconjoară din toate părţile, adrenalina te îndeamnă să urci şi să cobori neobosit.